Şi totuşi…

E inimaginabil omule cât de “acasă” mă simt în preajma ta, câtă linişte poate să îmi ofere prezența ta. La brațul tău aş putea păşi ca un orb pentru că aş ştii că eşti acolo şi m-ai ghida oriunde. Doar atât am nevoie, să te ştiu lângă mine şi totul pare mai clar în obscur.

M-ai surprins, da. Nu mă aşteptam să vii, să stai cu mine, să rămâi.

Ai fost şi eşti singurul care mă poate vindeca de orice boală închipuită pe care o aveam în suflet, ori poate tu erai boala mea cu care mă intoxicam mereu când vroiam să îmi aduc aminte de mine. Ai reuşit mereu să te strecori în sufletul meu, să îmi furi un zâmbet, chiar şi dacă m-ai făcut de multe ori să vărs şi lacrimi. Pentru că, cu toate astea n-am să pot să uit insensibilitatea ta când ți-am spus printre lacrimi, singura dată, că te iubesc.

Noi. Goi. N-am să uit ultimele momente împreună. N-am să te uit pe tine în somn căutându-mă prin cearceafuri. N-am să te uit cum tangibil nu puteai să dormi dacă nu mă simțeai acolo. Şi eram prea obosiți amândoi pentru prea multe momente, iar cu toate acestea n-am putut să dorm profund lângă tine, ştiind că a doua zi vei pleca departe. Aş fi vrut să te privesc întreaga noapte, să îmi rămână întipărită pe retină imaginea ta dormind. M-am trezit în noapte de multe ori, ştiind că eşti acolo. Noaptea îmi părea atât de lungă. Te-am sărutat pe obraz, după care mi-am pus capul din nou pe pieptul tău.

Dragul meu, tu nu ai avut niciodată puterea să mă primeşti în inima ta. Noi nu am încercat. Rămâi cel mai mare prost pe care l-am cunoscut.

 

Cu toată dragostea neîmpărtăşită,

Rămân,

A ta.

Advertisements