Un străin cunoscut

Şi vroiam să plec, nu mai îl suportam în preajma mea. Mă surprindeam adesea fixându-l cu privirea şi gândindu-mă „Ce-ai iubit la omul ăsta?”. Nu reuşeam să regăsesc motivele ce odată păreau atât de evidente. Da, l-am iubit. Acum nimic nu mai era evident. Era o apăsare lungă între noi. Părea atât de stors de viață, încât era incapabil de a se mai bucura de lucrurile mărunte. Era un gol între noi, atât de adânc încât producea un ecou înfundat. Mi-am dat seama cât de multă ne-iubire a fost între noi, cât de mult egoism am sădit braț la braț amândoi. Poate că nu eram pregătiți pentru mai mult atunci. Iubirea noastră a fost, dar nu îndestulă pentru a fii mai mult. Am iubit la el tot ce nu eram eu. Şi l-am numit mereu salvarea mea de mine, de demonii mei, un loc în care mă refugiam şi mă simțeam în siguranță, dar în care nu mă regăseam. Nouă ne-a lipsit pasiunea dintre noi şi de asta am greşit amandoi în final.

Am realizat cât de mult pot oferi unii oameni într-un timp atât de scurt şi cât de puțin pot oferi alții timp de ani întregi. Nu poți face nimic fără pasiune.

Trebuia să fie altfel cele trei zile petrecute împreună, dar nu a ştiut să profite de timpul petrecut împreună. Au trecut doi ani totuşi. Poate ne-am înstrăinat unul de celălalt prea mult, iar trei zile nu au fost destule pentru a ne simți reciproc prezența. Am vrut. Am încercat. Am trecut peste tot răul ce ni l-am provocat împreună. Poate că el nu. Îmi spunea mereu că nu ne potrivim, că suntem firi diferite. Lucruri ce le ştiam deja, dar tocmai asta am iubit la el, ceea ce nu eram eu.

5 AM. Sună alarma. Trebuia să ne trezim. Urma să plec. Îi zic somnoroasă „Ia-mă în brațe” ştiind că e ultima dată când vom împărți acelaşi pat, acelaşi cearceaf.

Mă ia în brațe şi mai stăm 10 minute îmbrățişați pe jumătate adormiți. Deja mă simțeam rău. Şi vroiam să plec cât mai curând, dar totuşi nu mă puteam desprinde de el. Mă ridic din pat brusc şi încep să îmi strâng lucrurile. Nu ne vorbim, prea puține vorbe schimbate între noi. Ne aranjăm, returnăm cheile de la camera hotelului şi pornim spre aeroport. Simțeam tot mai mult o apăsare. Îmi era greu să plec, deşi asta era cel mai bine pentru amândoi. Am ajuns la check in, ultima sută de metri lângă el. Ne-am luat în brațe. Era bine. Nu mai vroiam să îi dau drumul. Îmi era greu să mă despart de un străin atât de cunoscut, de o parte din trecutul meu. Îi spun „Ai grijă de tine”, iar el îmi replică „Şi tu, ne vedem când vin acasă”. Îi zâmbesc, ştiind că nu vom mai avea alte ocazii de a ne întâlni. Îl priveam cum priveşti un om pentru ultima oară. Îl mai îmbrățişez o dată să îmi ascund greutatea de a face față momentului. Îmi curge o lacrimă în colțul ochiului. Nu vreau să mă vadă. Mă şterg repede. Mă întorc brusc spre restul oamenilor aşteptând la coadă. M-a urmărit tot timpul cât am stat să aştept. După ce am trecut de check in, m-a urmărit de-a lungul terminalului înspre poartă prin geamul care dădea spre parcare. Ne făceam insistent cu mâna şi zâmbeam. M-am oprit pentru 2 secunde la ultimul geam să îl mai văd o dată. Îmi venea să mă întorc. Am înghițit în gol şi am continuat drumul zâmbind la exterior, când în interior eram răvăşită complet de această despărțire.

Ți-am spus atunci „Adio”!

Advertisements