Rămas bun, până data viitoare când ne vom revedea

Uneori mă sperie cum unele lucruri lăsate undeva în spate se întorc la tine fără să faci ceva în privința asta. Când crezi că totul s-a pierdut reapare acel cineva care îți face inima să tresalte chiar şi pentru câteva momente. 

Vineri seara. Undeva în jurul orei 23. În parc. Pustiu. Linişte. Noi doi pe o bancă în noapte. Era el, primul căruia îi încredințasem acele cuvinte care te înalță cel mai mult, acele două cuvinte simple care semnifică mai mult decât orice. Era prima mea iubire. Acea iubire adolescentină pe care nu o uiți niciodată şi îți rămâne întipărită în memorie ca fiind cea mai frumoasă parte din tot liceul. Am fost un an împreună, un an plin de sentimente pure şi inocente care mereu ne dau fiori atunci când ne gândim cu drag la adolescență. El a fost primul şi singurul care mi-a scris scrisori de dragoste parfumate şi alături de care împărțeam mesaje romantice cât era ziua de lungă.

Mă ținea strâns în brațe, pe o bancă oarecare în vechiul parc în care, în liceu plimbările erau la ordinea zilei. Era ciudat şi plăcut în acelaşi timp să îl ştiu acolo lângă mine. Să îl simt atât de aproape după mai bine de 7 ani de când iubirea noastră se terminase brusc. În acest interval avuseserăm o singură întâlnire programată, acum 2 ani, în rest au fost doar ciocniri din coincidență prin oraş, destul de rare de-a lungul timpului.

Era atât de plăcut să mă pierd în brațele lui, chiar şi pentru câteva ore alături. Am depănat multe amintiri reuşite sau buşite uneori, de care am râs împreună. Ne-am reactualizat situația actuală, despre visele şi dorințele fiecăruia despre viitor. Vorbeam ca doi prieteni vechi care se cunosc de o viață. De fapt noi chiar ne ştim de aproape un deceniu. Eu aveam 16 ani, mergeam spre 17, iar el 17 împliniți. Ne cunoscuserăm exact de ziua lui, țin minte şi acum era exact data de 14 februarie, culmea ziua îndragostiților. În acele vremuri habar n-aveam eu de existența acestei zile, era doar o zi oarecare din calendar. Am ajuns să ne cunoaştem prin intermediul unei foste colege de-ale mele, actuală colegă de liceu cu el. Şi-au sărbatorit ziua împreună, iar astfel am ajuns să ne cunoaştem exact de ziua lui. Din acea zi am păstrat legătura, dar abia după doi ani am fost cu adevărat împreună. Mi-a luat mie mai mult timp să îmi realizez sentimentele. Eram mică, timidă şi foarte temătoare de tot ceea ce însemna iubire. Era ceva nou pentru mine, nu mai experimentasem astfel de sentimente pentru cineva, iar în timp s-a dovedit a fii prima mea iubire. O iubire totuşi neconsumată în acea vreme, în care multe lucruri au rămas neterminate deoarece eram prea copii şi nu prea ştiam noi cum să gestionăm lucrurile.

Mă simțeam bine lângă el. Oarecum stingherită. Nu prea ştiam cum să reacționez. Ne-am mai schimbat de atunci, dar felul în care ne vorbeam şi relaționam era exact ca atunci. M-a făcut să îmi amintesc de mine, de cum eram atunci. Mi-am dat seama că deşi viața ne schimbă de-a lungul timpului, față de persoanele de care în trecut am fost legate, pur şi simplu suntem aceiaşi. E ca şi cum ai da timpul înapoi şi ți-ai rememora adolescența prin trăiri asemănătoare acelei vremi.

Stăteam lipiți unul lângă celălalt pe bancă. El stătea relaxat pe spate, iar eu mă sprijineam de pieptul lui, cu un braț deasupra umărului său, iar cu celalalt peste pectoral. El mă ținea strâns lângă el cu un braț în jurul taliei.

– Îmi place că eşti mică şi prăpădită, îmi spune la un moment dat.

– Prăpadită? Eu? Cum adică prăpădită?, eram puțin confuză.

– Da, aşa mică şi slăbuță cum mi-ai plăcut tot timpul, se corectează el.

– Ah! Prăpădită în sensul acela, îi zâmbesc eu înapoi.

Îmi plăcea să îl privesc în ochi, să mă pierd în acei ochi atât de albaştrii, din cauza cărora eu îi spuneam mereu Husky. Se simțea o tensiune între noi. El părea atât de relaxat lângă mine, iar în mine parcă avea loc o adevărată răscoală, deşi afişam un aer calm. Îl aveam pe el lângă mine şi parcă nu îmi mai trebuia nimic. Priveam în jur, era gol. Era un moment în care scurgerea timpului era irelevantă şi nimeni şi nimic nu mai era în jurul nostru. Eram doar noi doi şi pustietatea parcului. Copacii din jurul nostru, băncile goale şi întunericul serii creau o intimitate adâncă, care nici măcar o cameră nu ți-o oferă.

Îmi dau părul într-o parte şi mă sprijin din nou pe umărul său. Îmi privea atent fiecare gest atunci când nu ne vorbeam.

– Îmi place cum ți-ai prins părul. Arăți bine.

Îi zâmbesc. În acea seară îmi făcuse atâtea complimente câte nu mai auzisem de la un bărbat de mult timp. Mă aplec spre el, îl privesc lung în ochi. Pulsul meu începuse să o ia razna. Aveam emoții culmea, mă simțeam ca o copilă stângace şi fâstâcită. Mă întind spre el şi îmi lipesc buzele de-ale sale. Începem să ne sărutăm uşor. Continuam să îl privesc în timp ce gurile noastre se răsfățau reciproc. Simțeam cum îmi coboară inima spre stomac, iar pulsul o luase razna. El avea ochii închişi, iar eu îl priveam intens în timp ce ne sărutam. Nu vroiam să îmi iau ochii de la el. Evident nu durează mult până când de la copila stângace şi fâstâcită trec la femeia pasională din prezent. Încep să îl sărut tot mai apăsat, să îl muşc de buză şi să îmi plimb mâinile peste corpul său bine făcut. La un moment dat mă opresc deoarece latura mea de felină în cuşcă tot mai tare se accentua, iar el era atât de tandru cu mine. Mă opresc, îmi muşc buzele în timp ce îl privesc lung şi încep să îi vorbesc despre diverse lucruri, încercând să mai temperez pornirile pulsionale dintre noi. Ne mai pierdem în câteva discuții însoțite ocazional de câteva săruturi inocente, după care stabilim să ne mai plimbăm şi să ne retragem. Mă prinde de după talie şi ne îndreptăm spre maşina parcată. Deşi e mai înalt cu un cap ca mine, iar eu eram doar cu nişte balerini în picioare, ne corelam foarte bine mişcările şi nu simțeam diferența de înălțime. Dăm căteva ture cu maşina prin oraş, ne pierdem pe străduțele pustii, iar în cele din urmă ajungem în parcarea de lângă blocul meu. Parchează şi mai rămânem o vreme în maşină sărutându-ne ca doi copii, iar din când în când amuțeam în brațele lui puternice, ascultând amândoi muzica ce rula în maşină.

Într-un final ne hotărâm să părăsim maşina şi să ne retragem spre casă. Era deja în jurul orei 2 noaptea şi eram destul de obosiți după o zi lungă. Am ieşit din maşină, iar el mă aştepta pe trotuar în dreptul ei să mă conducă spre scara blocului. Am luat-o înainte, iar el mă cuprinde din spate cu mâinile în jurul taliei mele. Mă ia în brațe şi îşi pune capul lipit de al meu în partea dreaptă. Îi cuprind mâinile cu ale mele şi începem să mergem prin mini părculețul de lângă blocul meu ca doi pinguini legănați.

– Ar trebui să te calc! îi spun eu râzând.

– De ce? mă întreabă el foarte uimit.

– Păi să merg pe picioarele tale. Îi strâng brațele şi mai tare şi zâmbim amândoi continuând drumul scurt spre scara blocului în acelaşi ritm de pinguini legănați.

Ştiam că urma să ne luăm rămas bun şi să ne despărțim acolo. Nu vroiam să urce sus deoarece mă cunosc prea bine şi nu m-aş fii putut abține de la alte nebunii în doi. Nu îmi doream să transform din prima mea iubire într-o aventură de-o noapte doar din simple pofte carnale. El urma să plece deoarece s-a stabilit în oraşul în care amândoi ne-am terminat facultatea. Eu m-am întors acasă pentru o vreme, iar el a rămas acolo definitiv. Mai vine pe aici doar în vizite pe la ai lui, aşa ajunseserăm noi să ne întâlnim acum.

Ne-am îmbrățişat lung şi apăsat în fața blocului. Îmi înfingeam degetele în spatele lui şi îl țineam strâns lângă mine. Vroiam să îl simt cât mai aproape. După care mă îndepărtam brusc de el.

– De ce mă împingi? îi spun zâmbind.

– Nu te împing, te vreau mai aproape, îmi răspundea el de fiecare dată.

– Atunci ia-mă! şi vine înspre mine. Mă sărută şi mă ia din nou în brațe.

Mă împinge uşor pe spate până mă lipeşte de perete, după care mă cuprinde de fund şi mă ridică de tot în brațele sale. Mă prind de el ca o maimuțică şi începem să ne sărutăm în continuare. La un moment dat mă opresc şi îi spun.

– Aş vrea acum un pat în care să mă întind.

– Singură?

– Nu, cu tine! îi răspund hotărâtă.

– Şi ce vrei să facem? mă întreabă el serios.

– Nu ştiu. Tu ce vrei să facem? fac eu pe proasta deviind întrebarea spre el.

– Să visăm, îmi răspunde el romantic.

– Cu ochii deschişi sau cu ei închişi? adaug eu.

– Cum vrei tu, şi începem din nou să ne sărutăm lung şi apăsat.

Amândoi vroiam mai mult, dar ştiam că e cel mai bine ca fiecare să se retragă separat. Şi aşa era prea mult contact fizic şi emoțional între noi după mai bine de 7 ani în care cel mult ne sărutam pe obraz când ne întâlneam şi la despărțire.

Mă lasă jos, ne mai îmbrățişăm/sărutăm de câteva ori şi ne luăm rămas bun ca şi când a doua zi ne-am fii întâlnit din nou, deşi ştiam amândoi că el va pleca. Nu ne puteam sătura unul de celălalt. Cu greu ne spunem „ne vedem mâine”, dar în sinea mea îmi spuneam „rămas bun, până data viitoare când ne vom revedea”. Mă întorc şi plec brusc fără a mai privii înapoi.

Advertisements