Suferința, un mod de cunoaştere

Şi aici mă refer strict la suferința psihică. Şi suferința e bună până la o anumită limită. Ne face mai maturi prin faptul că suferința poate fii considerată şi un mod de cunoaştere.

Cel mai adesea suferim când ne facem iluzii. Cu toții avem aşteptări din partea celor care se învârt în propriul nostru univers. Cel mai greu e cu dezamăgirea, care vine doar din partea persoanelor care contează pentru noi. Nu putem fii dezamăgiți de un străin deoarece nu avem nicio aşteptare de la acesta. Suferim doar când ne dezamăgesc cei dragi, cei care contează. Suferim şi atunci când ne confruntăm cu o neîmplinire, atât din punct de vedere sentimental, cât şi profesional. În mai puține cuvinte, suferim atunci când ducem lipsă de ceva (lucruri, persoane, sentimente etc). Până şi simplul „mi-e dor” denotă faptul că suferim. Ne simțim neputincioşi şi derutați, dar din fiecare experiență, plăcută sau neplăcută, ar trebui să învățăm câte ceva şi să facem un pas înainte, să ne maturizăm.

Cum să devii masochist psihic? Atunci când ajungi să iubeşti o persoană care nu se mai identifică cu cea care este în prezent lângă tine şi care te face continuu să suferi. Atunci când iubeşti o altă versiune a unui el sau a unei ei din trecut, care în prezent nu mai este.  Când omul de lângă tine se schimbă atât de mult, în ceva care nu te mai reprezintă şi continui să te amăgeşti cu imaginea pe care ai cunoscut-o într-o vreme, dar care nu mai este lângă tine, ci e cu totul o altă persoană. Cred că acest lucru se datorează faptului că nu vrem să mergem mai departe şi ne agățăm de ceva ce nu mai există. De multe ori acest lucru se întămplă în mod incoştient, şi nu voit. Este nevoie mereu de o obiectivitate de fier în a evalua ceea ce ai versus ceea ce îți doreşti de fapt, iar când vine vorba de sentimente este cel mai greu să lăsăm subiectivismul la o parte şi să luăm lucrurile la rece.

Advertisements